Maria are 53 de ani şi este din judeţul Giurgiu. "Mă căsătorisem în urmă cu şase ani. Şi încă stăteam cu familia bărbatului meu.

Aveam trei copii. Trei fetiţe. Una de 5 ani, alta de 3 ani şi jumătate şi ultima de doar 3 luni. Lucram ca secretară într-o şcoală. Pe-atunci nu aveai concediu de creştere a copilului doi ani, ci doar patru luni amărâte, în care nu aveai timp să te pui pe picioare, nu aveai timp nici măcar să te obişnuieşti cu bebeluşul. Când s-a terminat perioada concediului, a trebuit să mă întorc la şcoală.

De cele mai multe ori lăsam copiii închişi în casă, singuri. Din când în când veneam în pauze de la serviciu şi le priveam pe geam. Soacra mea nu s-a bucurat niciodată că stăm în casa ei. Ne-a dat o cameră şi un antreu, în care locuiam cu toţii. Mâncarea o făceam pe o pivniţă. Era atât de multă umezeală şi atât de frig, că după ore întregi petrecute acolo simţeam că se scurge toată vlaga din mine. Această bucătărie improvizată era în cealaltă parte a curţii faţă de unde se aflau camerele în care locuiam, aşa că mi se întâmpla şi mie şi soţului meu să facem zeci de drumuri de la camere la bucătărie ba pentru a căra oalele cu apă fiartă pentru a ne spăla copiii, ba pentru a aduce mâncarea. Iarna şi toamna era cumplit. Se întâmpla de foarte multe ori să nu îmi mai pun ciorapi în picioare sau o haină groasă. Graba mă făcea să ies transpirată din casă şi să străbat aleea până la pivniţă. Aşa am ajuns să am febră puternică, să nu mă mai pot ridica din pat. Soţul meu m-a dus la doctor. Mi s-a spus fără tăgadă: «Aveţi pneumonie». Când am auzit a picat cerul pe mine. Nu aveam voie să fiu bolnavă, aveam treabă, aveam copii de crescut, trebuia să merg la şcoală, pentru a-mi putea lua salariul şi pentru a avea cu ce să ne creştem copiii. Am încercat să ascund că sunt bolnavă. M-am rugat în nenumărate rânduri de doctoriţa de la dispensar să mă lase să mă duc la şcoală în continuare, dar nu a fost chip. Până la urmă mi-am luat concediu medical, dar nu am vrut să spun la nimeni că am pneumonie, pentru că pe-atunci era o boală destul de gravă, lumea râdea de tine şi îţi zicea «ofticoasă». Directorul şcolii unde lucram era naşul nostru de cununie. I-am dus adeverinţa prin care arătam că sunt bolnavă, dar el nu a spus la nimeni care era boala de care sufeream. Nu a ştiut nici soacra mea care a fost diagnosticul. Nici măcar nu ştia că sunt bolnavă. Ţin minte cu câtă răutate îi striga soţului meu: «Eşti un prost, tu munceşti şi pe ea o ţii acasă, dar ce, e cucoană? Vă văitaţi că nu aveţi bani, dar tu îţi ţii nevasta drept bibelou. Să meargă să muncească!». Şase luni am luat tratament şi eu şi soţul meu, chiar şi copiii. Preventiv. Deşi nu aveam voie să fac efort, eu nu pregetam. Tăiam lemne, căram găleţi cu apă,  spălam de mână, că nu aveam maşină de spălat. Era culmea plină cu scutece albe. Nu stăteam o clipă. Din când în când, noaptea mai ales, auzeam câte o piatră lovind geamul. Soacra mea voia să ne facă să plecăm de acolo.

La începutul căsniciei noastre mâncam împreună cu soacra, făceam treburile împreună. Până când am avut nevoie urgentă de nişte bani. Când soţul meu a întrebat-o dacă ne poate împrumuta, a zis că nu are nici un leu. Ea nu a ţinut niciodată cont că noi plăteam toate dările către stat, că noi cumpăram cu banii noştri mâncare, lemne, că soţul meu făcea toate treburile în curte şi la câmp. A doua zi, când soţul meu a vrut să scoată covorul din camera ei pentru a-l bate, a găsit un cec sub el. Acolo era trecută suma de 4.000 de lei, bani care fuseseră trecuţi pe cec chiar în ziua în care noi o rugaserăm să ne ajute. Banii fuseseră luaţi pe strugurii pe care îi vânduse şi pe care noi îi culeseserăm. Noi munciserăm via. Aşa că atunci am hotărât să ne despărţim şi fiecare să se gospodărească singur. În acea perioadă ne-a fost tare greu. Dumnezeu ne-a încercat mult. S-a întâmplat ca fiica noastra cea mică să aibă febră în fiecare zi. Doamna Coca era asistentă la dispensarul din comuna noastră. Era o femeie extraordinară. Două nopţi la rând a venit la noi acasă şi a încercat să-i reducă febra, dar nu a reuşit. Fetiţa a început să aibă convulsii. Am dus-o la spital. Soţul meu stătea cu celelalte două fiice acasă. Se chinuia să le dea să mănânce, să le spele, să le schimbe. Erau plângăcioase şi bolnăvicioase. Nimeni nu ne ajuta. Fiica cea mică a intrat în comă. Atunci am crezut că viaţa noastră s-a sfârşit.

Trei zile am stat în genunchi în faţa pătuţului ei. Aveam genunchii vineţi, la fel ca şi pielea de pe faţa copilei mele. Tot doamna Coca îmi spunea să-i vorbesc mereu şi să mă rog pentru ea. Nu am închis un ochi trei zile şi trei nopţi. Nu am putut să bag nimic în gură. Numai când vedeam că-i făceau injecţii în cap, numai când priveam cum stă nemişcată simţeam cum mi se scurge viaţa din mine. Doctorul venea, o vedea şi nu ştia ce să-i facă. La un moment dat a luat o pernuţă şi mi-a aşezat-o sub genunchi. Era un om cu suflet mare. Dar neputincios. Deşi pe-atunci nu aveam voie să fim văzuţi cu preotul prin preajma noastră, cu icoane pe la patul bolnavului, asistentele mi-au adus aghiasmă şi ne-am rugam pentru fetiţa mea. Nu am să uit niciodată. După trei zile, fetiţa mea a deschis ochii. A început să mănânce. Nu ştiu dacă injecţiile acelea au fost benefice. Ştiu doar că Dumnezeu mi-a ţinut copilul în brate şi că l-a întors din lumea de dincolo.

M-am bucurat când a picat regimul comunist. Mă gândeam că medicii o să aibă calea deschisă pentru o mai bună cunoaştere, că o să fie mai multe medicamente, că suferinţa noastră va fi mai mică. Mi-am dat seama că forma se schimbă, fondul rămâne de cele mai multe ori acelaşi. Din păcate..."