Dan şi Andi: "În ianuarie 1989 era cald, noroios, cred că plouase sau se topise zăpada. Eram în clasa a IV-a, la Şcoala 113 din Berceni. Învăţătoarea, care ne era şi mamă, şi tată, ne-a trimis la cercul de bio­chimie de la Palatul Pionierilor.

Primele ore au fost interesante, ne-a desenat pe tablă celula, citoplasma, nucleul în culori, de-am crezut că să fii biochimist în­s­eam­nă să ştii să desenezi frumos. Apoi ne-a lăsat la microscop, ne-a arătat cum se umblă cu lamelele. Tăia pe câte unul puţin, să ne uităm şi la sânge. Mă rugam de el: «Pune-mi şi mie sânge!», că ce, eu eram prost să mă tai?

Apoi ne-am mai uitat la frunze, la aripi de muscă, la furnici şi chiar la propria flegmă. Am văzut la micros­cop şi apa de la chiuvetă, în care înotau nişte chestii de nu-ţi venea să crezi. Şi la apa din vaze, care era plină de parameci. Dar după câteva ore, ni s-a dat altă sarcină şi ne lăsa să ne uităm la microscop numai dacă re­u­şeam să tăiem nu ştiu câţi po­rum­bei, dar îţi dădea foarfece boante şi nu reuşeai să termini niciodată.

Când intram în Palatul Pionierilor, până să ajungem la etaj, la cercul de biochimie, treceam pe lângă cercul de aeromodelism, ne uitam la ei cum fac avioane, salivam, apoi ne duceam la tăiat po­rumbei. Nu era greu să găseşti po­rumbei, erau pline «almanahele». Erau frumuşei, îi făceam cu talent, puneam suflet în munca noastră. După ce îi tăiam, îi lipeam pe un băţ din ăla de vată de zahăr. Nu ştiu ce se făcea cu ei, poate erau folosiţi de corul Palatului Pionierilor sau poate erau pregătiţi pentru manifestările de la 23 August".

Dan: "Din stolurile alea imense de porumbei ai păcii s-a îndurat tovarăşa de la cerc şi mi-a dat şi mie unul, şi umblam aşa cu porumbelul pe băţ prin oraş, apoi m-am urcat în troleul 73, să mă duc acasă, şi, când am coborât la Big, mai aveam în mână doar băţul, porumbelul ră­măsese în troleibuz".

Dan şi Andi: "După ce am terminat cu porumbeii, ne-am apucat de mărţişoare, am lucrat la ele patru-cinci luni. Ne-a adus tovarăşa nişte forme din ceramică, nişte gân­gănii pe care noi trebuia să le co­lorăm cu vopsea, şi aşa am făcut găr­gă­riţe negre. Iar bunicuţa mieroa­să, cum ni s-a părut nouă tovarăşa asta la început, a devenit la sfârşit o acri­tură. După ce am făcut tone de măr­ţişoare, nu ne-a dat vaca aia nici un mărţişor. De aia am şi plecat de la cercul de biochimie. Cred că mărţişoarele le vindea în faţă la magazinul Unirea, că şi pe atunci învăţătoarele erau plătite prost.

Şi tovarăşa de la şcoală făcea afa­ceri cu noi. Îmi amintesc că a adus pe cineva să ne facă la fiecare o po­ză-portret, cu noi îmbrăcaţi pionieri, şi iniţial ne-a zis că ne costă 25 de lei, iar când ne-a adus poza ne-a luat 50 de lei. Tot ea ne ducea la Muzeul Satu­lui, unde biletul de intrare era 3 lei, cât era şi cartoful ăla de la cofetărie, făcut din resturi şi pudrat cu cacao. Ei, pentru că nimeni nu avea fix 3 lei, ne lua 5 lei şi nu ne mai dădea restul. Învăţătoarea aştepta mereu cadouri de la părinţi şi valoarea lor se regăsea în notele noastre".

Dan: "Mama era croitoreasă şi mereu trebuia să îi facă un taior sau o rochie. Cu mama Mădălinei, care era ceva, inspectoare sau lucra la casa de comenzi, se avea învăţă­toarea cel mai bine. Mi-aduc aminte, când s-a îmbolnăvit Mădălina, ne-a luat tovarăşa pe toţi cei 40 de elevi şi ne-a dus în vizită la Mădălina. Îţi dai seama cum am încăput 40 de copii într-un dormitor? Ne-a servit cu brifcor, dar a trebuit să stăm la rând, că n-aveau 40 de pahare".

Andi: "Tot atunci, pe la începutul anului, ştiu că erau un fel de pliante cu întrebări. Dacă răspundeai corect la toate, puteai să câştigi o bicicletă. Erau întrebări de genul: «Ce a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu la plenara cutare?», iar eu o băteam pe mama la cap să-mi spună răspunsul, dar ea îmi zicea: «Eu de unde să ştiu?». Eu mă miram: «Păi, nu te-ai uitat la plenară?». Pe chestia asta am pus-o pe mama să cumpere cărţi de Ceauşescu, voiam să câştig bicicleta aia".