Bucuresti
La Tirana, regimul lui Ramiz Alia continua linia stalinistă impusă de Enver Hoxha.
După moartea acestuia din urmă, în aprilie 1985, albanezii speraseră la o relaxare a sistemului, însă nu fusese cazul. Printre nemulţumiţii de regimul comunist erau şi aromânii din Albania, a căror drepturi erau inexistente. De fapt, Guvernul de la Tirana nu recunoştea nici o minoritate naţională.
Vangjel Shundi, în prezent preşedinte al Asociaţiei Culturale "Aromânii din Albania", îşi aminteşte că în perioada regimului comunist aromânii apropape că-şi pierduseră identitatea. Nu aveau dreptul la şcoli în limba lor, nu puteau înfiinţa asociaţii culturale, nu aveau posibilitatea să ia contact cu România.
Limba se păstra în familie, copiii învăţând-o din discuţiile între părinţi, bunici, unchi etc. Deoarece nu aveau acces la manuale, o învăţau cu greşeli sau într-o formă arhaică. Cu timpul au pătruns în limba aromână o serie de termeni din albaneză, care îngreunează comunicarea cu aromânii din celelalte zone balcanice sau România. Studii în România nu făceau decât copiii de nomenclaturişti. Însă majoritatea erau albanezi, aşa că nu a putut apărea o "generaţie" de aromâni educaţi în universităţile româneşti, care ar fi putut iniţia o mişcare pentru revendicarea drepturilor acestei minorităţi.
Vangjel Shundi îşi aminteşte că regimul nu-i persecuta pe aromâni pe criterii etnice, însă prin interzicerea folosirii limbii materne în spaţiul public s-a încercat "topirea" minorităţii în majoritatea albaneză. Puteau să-şi vorbească limba pe stradă, nu-i aresta nimeni, însă ceilalţi albanezi îi priveau cu ostilitate.
Dintre membrii comunităţii, câţiva, nu în număr mare, au ajuns în cercurile puterii comuniste, fiind membri în Biroul Politic. În 1989, ministru al Apărării era un aromân, Prokop Mura, instalat în funcţie de Enver Hoxha. Era de profesie economist. Hoxha la instalat în această funcţie, deoarece îi era fidel şi pentru că a dorit să pună un civil în post, întrucât urmărea slăbirea puterii militarilor în stat. Nici Prokop Mura, dar nici alţi aromâni care au ajuns în fruntea statului n-au contribuit la acordarea unor drepturi pentru conaţionali, considerându-se albanezi "puri".
Săptămâna premergătoare comemorării dramaticelor evenimente din 19-20 martie 1990 de la Tîrgu-Mureş s-a transformat într-un prilej pentru diverşi nechemaţi, vorbitori de serviciu pe la diverse televiziuni, să-şi dea cu părerea şi, ceea ce e mai rău, de continuarea unui şir de mizerabile manipulări, interne şi internaţionale, care de două decenii urmăresc culpabilizarea exclusivă a românilor pentru ce s-a întâmplat atunci.
Acum vreo doi ani, am găsit întâmplător pe o terasă din Sibiu un fost deportat în Transnistria, ţigan corturar. M-a dus în comunitatea lui şi a rezultat un reportaj halucinant despre cei duşi cu forţa din ordinul mareşalului Ion Antonescu peste Bug. Mi-au relatat inclusiv despre cazuri de canibalism la care se ajunsese din cauza foametei. Săptămâna trecută am ajuns iarăşi printre ţiganii din satele judeţului Sibiu.
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
