Asemenea tuturor revoluţiilor ce au avut loc în secolul al XX-lea, Re­voluţia română din 1989 s-a constituit într-un proces complex şi profund, cuprinzând toate domeniile de activitate: politic, social, econo­mic, militar, diplomatic etc.

Până acum s-au scris puţine lucrări care să fi tratat Revoluţia română în complexitatea ei, multe dintre ele limitându-se la abordări unilaterale şi mai ales încercându-se ex­ploa­tarea lor în interese de partid şi în confruntările electorale.

Avea Caragiale o cugetare pe care o exprima adeseori: "Voieşti să cunoşti bine lucrurile, priveşte-le de aproape, vrei doar să-ţi placă priveşte-le de departe!". Deci mărturiile celor ce s-au în mijlocul evenimentelor, va­loric pot fi considerate de primă mână. Aceasta este şi ceea ce mă determină să-mi fac public cunoscute amintirile din acea vreme.


SCHIMBĂRI ÎN EUROPA DE EST
Evenimentele care au precedat Re­voluţia prevesteau căderea inevitabilă la o dată apropiată şi a regimului comunist totalitar din România. Criza regimului comunist, care la noi înre­gistra cele mai acute forme, era consecinţă implacabilă a rupturii ce se produsese dintre politica regimului comunist dictatorial şi ţară, a în­străi­nării conducătorilor comunişti faţă de nevoile şi aspiraţiile popula­ţiei.

Printre instituţiile care au avut de suferit de pe urma regimului comunist totalitar s-a aflat şi armata. Deturnarea armatei de la misiunile ei tradiţionale - de apărare, folosirea ei abuzivă ca forţă de muncă ieftină la cele mai grele lucrări din economie, adeseori, la un loc cu deţinuţii de drept comun, nesocotirea drepturilor statutare ale cadrelor privind avansările în grad şi funcţii, slaba salarizare etc. sunt numai câteva dintre cauzele care au creat în armată o puternică stare de nemulţumire.

Răsturnarea regimului comunist totalitar satisfăcea pe deplin stările de spririt ale militarilor, singura cale a detensionării situaţiei explozive din armată.


CU OCHII LA REVOLUŢIILE ALTORA
Prin natura activităţii sale, Direcţia de Informaţii din Marele Stat Major, DIA, aşa cum era cunoscută, deţinea numeroase informaţii şi indicii care prevesteau iminenta răsturnare a regimului dictatorial din România. În baza acestora, organele de decizie erau ţinute la curent cu evenimentele externe, cu schimbările ce aveau loc în toate planurile: politic, economic, social şi militar din zonele de interes pentru ţara noastră.

Se poate sublinia că informaţiile pe aceste teme au devenit de un atât de larg interes, încât DIA a trebuit să-şi redistribuie forţele pentru a putea acoperi tote solicitările din aceste domenii. Totodată, fluxului informaţional zilnic din domeniul militar i s-a adăugat un supliment paralel cu date privind transfor­mările social-economice şi politice din ţările socialiste. Pe acest circuit erau transmise "in extenso" cuvân­tări, declaraţii, hotărâri sau rezoluţii ale conducerilor ţărilor socialiste, cât şi sinteze informative cu schimbările care aveau loc în aceste ţări. Acest circuit nu era unul permanent, ci el se stabilea de fiecare dată în funcţie de conţinutul materialelor transmise. După utilizarea lor, aceste materiale se înapoiau la DIA sau se distrugeau de cei ce le-au primit.

Pe de altă parte, s-a putut observa din partea unor state socialiste angajate pe calea reformelor o intensificare a eforturilor ca armata noastră, conducerea militară superioară sa fie informată asupra avantajelor reformelor economice, sociale şi politice iniţiate la ei.

DISCUŢII "ÎNTÂMPLĂTOARE"
În ultimii doi-trei ani, pe timpul vizitelor militare, fie ale noastre în străinătate, fie ale altor ţări la noi, nu exista ocazie pentru a nu fi abordate problemele restructurării şi binefacerile acesteia în viaţa economică şi socială a ţărilor respective. De regulă, discuţiile pe aceste teme pareau a fi întâmplătoare, în pauze, în timpul dedicat întâlnirilor neoficiale, al activităţilor culturale, sportive, relaxante.

În cele din urmă s-a recurs la procedura oficială şi în abordarea autorităţilor militare. Tema în sine, de "informare asupra situaţiei interne şi a preocupărilor partidului şi guvernului din ţara respectivă", părea o practică firească, ca între ţări prietene ce nu puteau fi refuzate. Cel mult puteam sa ne întrebăm de ce noi, militarii, trebuie să fim informaţi asupra acestor lucruri.

Personal, am fost solicitat la mai multe astfel de informări, dar două mi-au reţinut atenţia în mod deosebit.
Într-una dintre zilele lunii mai 1988, ataşatul militar sovietic la Bucureşti a solicitat o vizită confidenţială la şeful DIA ca fiind dorinţa expresă a Statului Major General al armatei sovietice. Primirea a avut loc la Secţia Legături Externe, fiind înregistrată în totalitate.


"DISCURS" DESPRE PREFACERILE DIN URSS
În cadrul audienţei, contraamiralul sovietic Terentiev ne-a făcut o amplă expunere după un material tipărit despre reformele din URSS şi alte ţări socialiste, întrebându-se la fiecare problemă, retoric desigur, de ce în România aceste programe n-ar fi posibile. Am dedus că toate aceste întrebări se constituiau în tot atâtea reproşuri şi critici la adresa politicii rigide şi dogmatice din ţara noastră. În încheiere, diplomatul rus solicita ca informarea lui să fie adusă la cunoştinţa Marelui Stat Major şi a Ministerului Apărării Naţionale, dorinţă îndeplinită în aceeaşi zi.

Răspunsul organelor superioare n-a întârziat. A doua zi s-a primit dispoziţia de la Comitetul Central al PCR ca ataşatul militar sovietic să fie invitat la Marele Stat Major pentru a fi avertizat că şi-a depăşit atribuţiile pentru care a fost acreditat, iar la următoarea abatere i se va retrage acreditarea.


PROIECTUL MAGHIAR
Cu un alt prilej, pe timpul unei misiuni la Varşovia, în mai 1989, omologul meu maghiar mi-a propus o întâlnire con­fidenţială însoţiţi doar de translatori. După schimburile de amabilităţi care au loc de regulă la începutul unor astfel de întâlniri, generalul locotenent Sucsz Ferenz mi-a comunicat că şefii lui din Ministerul Aparării i-au cerut să-mi facă o informare cât mai largă asupra situaţiei interne din Ungaria şi a orientărilor politice şi economice adoptate recent de conducerea ţării sale. Chiar de la început a ţinut să-mi precizeze "că programele de reformă din Ungaria depăşesc cu mult pe cele adoptate în URSS de Gorbaciov prin cunoscuta politică de perestroika şi glasnost".

În sprijinul acestei afirmaţii au fost su­bliniate o serie de proiecte dintre care menţionez: descentralizarea conducerii economice, încurajarea proprietăţii private şi libera iniţiativă a micilor întreprinzători, li­beralizarea preţurilor, încurajarea cererii şi ofertei pe piaţă internă, libertatea presei, dreptul de constituire de noi partide şi la organizaţii politice ale căror programe nu contravin intereselor Ungariei etc.

Mulţumindu-i pentru informarea prezentată şi asigurându-l că acestea vor fi raportate conducerii Ministerului român al Apărării, i-am solicitat totodată părerea sa în legatură cu apariţia în Ungaria a unor lucrări care contestau sau puneau la îndoială apartenenţa la România a unor părţi din Transilvania. Rezum discuţia noastră la două afirmaţii ale generalului maghiar: mai întâi că aceia care revendică teritorii din jurul graniţelor ungare sunt foarte puţini în ţara sa şi, în al doilea rând, după părerea sa, "ori de câte ori Ungaria a pretins sau a încercat extinderea teritoriilor pe seama vecinilor a pierdut de fiecare dată şi mai mult, iar acum Ungaria nu poate risca şi alte pierderi".

Ne-am despărţit cu strângeri de mâini, dar, personal, reţinusem două concluzii: întâi că informarea prezentată, pusă probabil de acord cu ceilalţi aliaţi din Tratatul de la Varşovia, constituia încă un avertisment colectiv dat politicii dogmatice conservatoare din România, iar în al doilea rând rezulta că în acel moment Ungaria nu reprezenta nici o ameninţare pentru ţara noastră.

PROPAGANDA PRORĂZBOI
Înaintarea unei informări de la întâlnirea respectivă forurilor ierarhice româneşti nu s-a soldat decât cu critici aspre şi avertismente la adresa ministrului Milea şi a mea, spunându-ni-se că ne aplecam urechea la cei din afară care nu agreează România. Penibilă situaţie am trăit. Mi-am amintit atunci de o reflecţie a unui mare gânditor, Chafort, dacă nu mă înşel: "Sunt ţări în care cei ce dau foc sunt lăsaţi în pace, în schimb sunt persecutaţi cei ce trag clopotele de alarmă". României de atunci i se potrivea întru totul această cugetare.

Fireşte că aparatul de propagandă, cenzura şi organele de contrainformaţii ale regimului comunist ţineau încă sub control accesul populaţiei la informaţiile de genul celor despre care am amintit.

Printre măsurile destinate anihilării acestora, s-au luat însă şi măsuri mai incisive. Aşa se explică lansarea unei adevărate campanii propagandistice cu privire la pericolul militar de la graniţele de nord-vest şi de nord-est ale României. Se încerca reeditarea spiritului de solidaritate a populaţiei în jurul lui Ceauşescu din august 1968. Numai că situaţia din anul 1989 era cu totul alta. Soarta regimului totalitar era de-acum hotărâtă. El mai avea puţine zile de trăit.
La nivelul conducerii armatei, propaganda oficilă privind pericolul militar extern nu avea nici o relevanţă. Cei abilitaţi a şti ce se întâmpla în jurul graniţelor cunoşteau foarte bine totul şi trebuie subliniat că nimic nu constituia o ameninţare reală militară pentru România.


APLICAŢII ÎN JURUL ROMÂNIEI
Reconstituind situaţia militară de atunci, din jurul graniţelor ţării noastre, rezultă că:
· Din direcţia considerată cea mai periculoasă - nord-vest, în Ungaria, în perioada

6-8 iunie a fost organizată o aplicaţie comună ungară, cehoslovacă şi sovietică, cu activarea unor elemente de comandament şi trupe marcate (n.r. - prezenţa unor trupe masive în cadrul aplicaţiei militare este simbolizată de folosirea unor subunităţi militare de diferite mărimi), care, după aprecierile noastre, nu puneau nici o problemă. Mai târziu, între 14-28 octombrie, trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 şi Corpul 3 Armata sovietic, concomitent cu trupele din apărarea antieriană, împreună totalizând aproape 13.000 de militari, au organizat o aplicaţie în raionul Budapesta - Tokay, care, de asemenea, nu reprezentau nici o ameninţare serioasă pentru noi.

· Din direcţia nord-est, în URSS, de asemenea, au avut loc unele activităţi militare nesemnificative. În intervalul de timp octombrie-noiembrie s-au executat trei aplicaţii în teren cu trupe marcate; prima în perioada 4-17 octombrie în Bucovina de Nord, de Divizia 66 Mecanizată, continuată la 15-16 octombrie în sudul Basarabiei, de Divizia 118 Mecanizată Sovietică, iar a treia între 2-4 noiembrie, de Divizia 33 Mecanizată de Garda la est, în raionul Bălţi.


· Apele Mării Negre au constituit de asemenea teatrul unor aplicaţii navale: la sud-est de Insula Şerpilor, la sud de Yalta, la vest de Suhumi şi sud de Subla, în apele de est ale Bulgariei.


· În sudul României, două aplicaţii mi­litare au fost mai importante, în iunie - "Balkan '89" - şi în august - "Mariţa '89", ambele orientate pe direcţia de sud, spre Grecia, misiuni ce îi erau stabilite Bulgariei prin prevederile Tratatului de la Varşovia.

OPERAŢIUNEA "LALEAUA"
Deci se poate spune că nici o activitate din cele menţionate nu reprezentă o ameninţare serioasă pentru ţara noastră. Dar, pentru a avea sub un control permanent mişcările militare din jurul graniţelor României, DIA a instituit un serviciu neîntrerupt de cer­cetare şi goniometrare a reţelelor radio-mi­litare ale vecinilor, înregistrându-le orice mişcare şi schimbare de poziţie a unităţilor militare.

Interceptarea, cercetarea şi goniometrarea marilor unităţi opearativ-strategice din adâncimea teritoriului ţărilor vecine se executau cu mijloace specifice de un personal specializat, prevăzut într-un plan a cărui de­numire de cod era "Laleaua", iar urmărirea şi cercetarea reţelelor radio-militare, de regulă pe Unde Ultra Scurte din imediata apropiere a frontierelor ţării, era de asemenea realizată, în perioadele de tensiune, pe baza unui plan special denumit "SIGMA" (sistem de informare şi goniometrare al Mi­nisterului Apărării).

Cercetarea radio-electronică era dublată de un număr de observatori: unii care făceau deplasări pe şoselele ţărilor vecine, dinspre România, alţii care din puncte aflate pe linia de graniţă ţineau sub supraveghere vizuală şi audio teritoriile din imediata apropiere a frontierelor. Prin urmare, era puţin probabil să se producă mişcări de trupe semnificative spre graniţele României. În ultimele luni ale anului 1989, în noiembrie-decembrie, regimul dictatorial ceauşist intrase deja într-o ultimă fază a crizei, când realităţile erau ignorate, deciziile erau opuse intereselor populaţiei şi ultimele acte ale condu­cerii nu vizau decât permanentizarea cuplului dictatorial la conducerea ţării.

În acest moment, probabil că străinătatea şi-a pierdut răbdarea. Nu ştiu dacă pe filiera iugoslavă ne-a venit Revoluţia, ştiu sigur că pe filiera iugoslavă ne-au venit informaţiile despre cum se va acţiona pentru a provoca Revoluţia.


AVERTISMENTUL IUGOSLAV
Dintre multele semnale primite, care prevesteau sfârşitul dictaturii din România, unul dintre acestea conţinea o serie de date confirmate întru totul de evenimentele ulterioare.

Prin luna octombrie 1989, fostul meu omolog iugoslav, general locotenent Georgio Iovicic, l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru, pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră.

După ce şi-a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România. Sursele din care proveneau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca Budapesta, Sofia şi Moscova, unde el personal făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări, rezultă că, la o dată foarte apropiată, în România urmau să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare.

În decursul întrevederii, timp de peste o oră, omologul meu iugoslav a descris un adevărat scenariu al evenimentelor ce urmau să aibă loc. Se menţiona faptul că vor fi organizate mai întâi pătrunderea unor grupuri de indivizi pregătiţi special, care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti. În planul descris se menţiona succesiunea evenimentelor în două etape:

· în prima etapă se avea în vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror populaţie, fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era apreciată mai vulnerabilă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România.

· în a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din interiorul ţării. Autorii provocărilor contau în primul rând pe starea de nemulţumire ge­neralizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară decât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional.



VICEAMIRAL (R) ŞTEFAN DINU
· S-a născut la 7 februarie 1929 în comuna Bobiceşti, judeţul Olt

· A absolvit Liceul "Cantemir Vodă" din Bucureşti şi Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti

· A absolvit Şcoala de ofiţeri în 1949, Aca­demia de Înalte Studii Militare - Facultatea de Marină în 1953, Cursul post academic superior în 1976 cu calificativul maxim

· A îndeplinit funcţii de comandă, de stat major, didactice şi în aparatul politic la subunităţi, unităţi şi mari unităţi tactice şi ope­rative

· Ultima funcţie pe care a avut-o, în perioada 1978-1990, în Armată, a fost aceea de şef al Direcţiei de Informaţii din Marele Stat Major

· După pensionare a devenit membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi membru al Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în Retragere "Alexandru Ioan Cuza"