I-am solicitat generalului de bri­gadă Aurel Rogojan, fostul colaborator apropiat al generalului Iulian Vlad, comandantul Securităţii, să ne descrie care erau relaţiile Departamentului Securităţii Statului cu KGB, cu serviciile ţărilor din Tratatul de la Varşovia, dar şi cu serviciile de informaţii ale ţărilor NATO.

Se spune în teoria serviciilor de informaţii că în momentul în care două ţări sunt în război, serviciile pregătesc pacea. Generalul Aurel Rogojan lasă să se întrevadă că existau contacte ale DSS în acest sens, în contextul prăbuşirii comunismului şi schimbărilor din Europa de Est.

Dacă se desfăşurau aceste contacte cu sau fără ştiinţa lui Nicolae Ceauşescu, Aurel Rogojan lasă lămurirea aspec­telor respective pe seama istoricilor de peste 100 de ani.

În acelaşi timp, ofi­ţerul ţine să punc­teze câteva reu­şite ale DSS pe linie de contraspionaj atât împotriva KGB, dar şi CIA, acţiuni pe care cele două mari servicii de informaţii nu le-au uitat. Aurel Rogojan a recunoscut după 1989, printre vocalii reprezentanţi ai "societăţii civile", şi indivizi desco­periţi anterior de contraspionaj a fi agenţi ai serviciilor secrete străine.

---

În 1985, când am primit unele atri­buţii în "gestiunea administrativă" a re­laţiilor externe ale Departamentului Securităţii Statului, nu am găsit nici un dosar de relaţii active cu serviciile speciale ale URSS, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Po­lo­niei, Mongoliei, Cubei, Albaniei...

Cu serviciile Bulgariei exista un fel de "gentlemen agreement" privind nişte rute de tranzit ale reţelelor internaţionale ale terorismului, traficului de arme, droguri şi persoane - grefate pe reţelele trasportatorilor interna­ţionale. Bulgaria avea probleme se­ri­oase cu turcii, iar ei erau atunci că­rău­şii Europei. Ne-au creat şi nouă des­tule probleme, dar ne-au oferit şi sa­tis­facţia interceptării şi controlării unor sisteme de legătură imperso­nală. Serviciile Cehoslovaciei semnalau sporadic întâlniri suspecte, cu persoane din Occident, ale unor turişti cu paşapoarte româneşti.

Cel mai adesea, datele transmise nu întruneau minimum de cerinţe necesare procesării. Unii posesori de "paşapoarte româneşti" nu erau, însă, români, dar în spionaj şi contraspionaj asemenea situaţii, de folosire a "steagurilor străine" erau uneori regula.

Formal, erau, încă, funcţionale relaţiile de cooperare cu Serviciul Securităţii de Stat al Republicii Fe­derative Iugoslavia. În practică, însă, realităţile începuseră să capete o altă turnură.

Existau relaţii excelente cu Mi­nisterul Securităţii Statului al RP Chineze. Aceste relaţii erau consecinţa firească a raporturilor bila­terale  puternice şi constante pe care România le-a avut cu China, atât în plan politic, cât şi economic, acestea constituindu-se, la un anumit mo­ment, într-un garant al independenţei şi suveranităţii României în faţa presiunilor şi ameninţărilor hegemonismului sovietic.

Cu Ministerul Securităţii de Stat al Republicii Populare Democrate Coreene existau, de asemenea relaţii protocolare bune, concretizate, mai ales, în schimburi anuale de de­le­gaţii pentru efectuarea concediilor de odihnă.

În zona ţărilor din aşa-zisa lume a treia, în special din rândul statelor nealiniate din Africa şi Orientul Arab, s-au concretizat coope­rări în ceea ce priveşte pregătirea generală de informaţii şi contrainformaţii, precum şi asistenţă teh­nică. De asemenea, cu Securitatea Or­ga­ni­za­ţiei pentru Eliberarea Palestinei, al cărui şef a fost pri­mit în România la cel mai înalt nivel politic şi de stat.

Au existat relaţii de cooperare şi în spaţiul serviciilor din familia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, iar cu  structuri speciale vest-germane, italiene, israeliene, din Turcia... ca să numesc doar câteva, au  existat conlucrări în  construcţia sistemului naţional antiterorist al României şi de securitate în domeniul aviaţiei civile, care şi-au dove­dit eficienţa şi competitivitatea în efortul antiterorist internaţional.

Premergător, dar mai cu seamă după invadarea Cehoslovaciei, România a fost în situaţia de a constata că serviciile de informaţii din Organizaţia Tratatului de la Varşovia au tratat-o ca stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic şi planificată o agresiune militară. Cu astfel de aliaţi era foarte greu să păstrezi chiar şi aparenţele. Evenimente ulterioare aveau să se concretizeze în grave cazuri de spionaj, subversiune şi subminare politică a României din partea serviciilor speciale ale unor "ţări vecine şi prietene". Era şi de aşteptat. În întreaga noastră istorie, numai vecinii ne-au mutat hăţurile, ori furat caii buni şi fetele frumoase. Ocupanţii au venit şi au plecat. Vecinii rămân...

După ce, în anii anteriori DSS-ul a demantelat alte câteva ope­ra­ţiuni ale KGB-ului, dar nu numai, avân­du-i ca protagonişti şi pe unii dintre vocalii reprezentanţi ai actualei "societăţi civile", cade reţeaua lui Vladimir Volodin, care era preocupat de preluarea puterii de preferatul lui Gorbaciov, după înlăturarea de la pute­re, pe orice cale, a lui Nicolae Ceauşescu.

Am subliniat "pe orice cale", deoarece anterior a existat şi varianta atentatului politic terorist, la care a subscris şi o ţară vecină, în schimbul unei criminale monstruozităţi geopolitice cu denominaţia "Republica Socialistă Transilvăneană".

O operaţiune ultrasecretă, codificată "Barajul" avea ca scop blocarea proiectului sovieto-ungar amintit. Operaţiunea îi viza, preventiv, şi pe unii dintre cei mai activi complotişti ai momentului, consi­deraţi ca alternativă după atenta­tul împotriva lui Ceauşescu. Documentele opera­ţiunii au fost redactate exclusiv olograf, centrul de greutate al dispozitivului de control şi dezamorsare revenind Unităţii Speciale 0110, pentru coloana a V-a a KGB-ului, Di­rec­ţiei de Contrainformaţii Militare, pentru generalii şi marii comandanţi care trebuiau să susţină militar complotiştii şi Unităţii Speciale de Luptă Antitero­ristă, pentru soluţia de ultimă instanţă a neutra­lizării şi lichidării atentatorilor, dacă ar fi trecut la acţiune. Aceasta a făcut necesar ca un echipaj de luptă antiteroristă să fie inclus în dispozitivul de protecţie fizică apropiată a Preşedintelui României, realizat de către Direcţia de Securitate şi Gardă.

Reţeaua lui Volodin avea un nu­cleu în redacţia organului de presă al Frontului Unităţii şi Democraţiei Socialiste, România liberă. Acest nu­cleu a racolat câteva zeci de persoane şi a editat, prin mijloace nu toc­mai improvizate, primul număr al unui ziar de front clandestin, în cea mai fidelă replică a glasnostului şi perestroikăi. A fost una dintre condiţiile de credibilitate ale miş­că­rii pro glasnost-pe­restroika din România, puse de Volodin, pentru ca: "tovarăşul Gorbaciov, când va avea pe birou ziarul, o să vă acorde necondiţionat protecţia sa."

Cum pe Volodin nu l-a interesat cazierul unuia dintre membrii importanţi ai reţelei, acesta avea să clacheze într-un lamentabil proces de speculă cu autoturisme, iar ceilalţi componenţi au făcut obiectul unor măsuri, mai mult sau mai puţin dure, de influenţare obştească, ori administrativă, cu scop de a-i determina să renunţe să militeze pentru importul reformelor lui Gorbaciov în România.

Referitor la partea a doua a întrebării dvs., mi-aş permite să remarc că România ca stat, formal membru al Tratatului de la Varşovia, nu s-a aflat în "război" cu vreun stat membru al NATO. Mai mult, după jocul operativ iniţiat de generalul de Gaulle cu Hruşciov şi Brejnev, pentru a scoate comandamentul NATO din Franţa, având ca actori, pe de o parte DST-ul şi "reţeaua Caraman", iar de cealaltă parte serviciile de spionaj ale României şi Rusiei Sovietice, România nu a fost implicată în alte afaceri de spionaj politico-militar împotriva statelor din NATO. Ca să fiu explicit, spionajul român după 1968 nu a mai fost aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO.

În ceea ce priveşte spionajul economic, este unanim acceptat că nu este etic să ascunzi cuceririle ge­niului uman, pentru a nu beneficia de ele întreaga umanitate...

În contraspionaj există dintotdeauna un principiu, pe care toţi îl aplică şi respectă. Fiecare stat are un patrimoniu de secrete, pentru a căror apărare instituie "bariere" (legi, proceduri, cifruri de stat, chei de criptare electronică, interdicţii de acces etc. etc). Cine forţează "barie­rele" - inamic, aliat sau prieten - are parte, şi în prezent, de acelaşi tratament.

La celelalte ţinte ale întrebării, care vizează chestiuni de maximum interes, dar excluse transparenţei, nu pot să vă ajut să căpătaţi confirmări, dar nici negări.

Trebuie aşteptat ca unele su­biecte să se răcească suficient pentru a putea fi atinse. Să le lăsăm în sarcina istoriei ce se va scrie peste o sută de ani . Când spun "o sută de ani", am în vedere limita maximă a protecţiei pe care legile arhivelor o stabilesc, în multe ţări, pentru anumite categorii de documente.
Aurel Rogojan